În nebunia ultimelor zile, când toți ne întrebăm ce să facem acasă, GooglePhotos mi-a amintit ce făceam eu acum 4 ani: priveam cu drag mobila de bucătătie proaspăt montată în locul în care avea să devină “acasă” pentru mine.
Era momentul în care sufletul mi se liniștea, pentru că un proiect personal, important, se concretiza.
După niște decizii ce aveau să îmi schimbe viața la 180 de grade, la cei 25 de ani pe care îi aveam, am hotărât că e timpul să am și eu căsuța mea…”Nu știi viața cum te duce și e bine să ai un acoperiș al tău”, mă sfătuiau oamenii trecuți prin viață din jurul meu! Plus că, vorba ‘ceea: “ești bărbat când facturile vin pe numele tău. Nu când ai barbă de hipster și stai cu mă-ta!” ?.
N-am nevoie de prea multe să transform un gând în realitate, așă că mai în glumă, mai în serios, am început să îmi caut casă. Răbdarea nu a fost niciodată punctul meu forte atunci când e vorba de propria persoană. Cu fiecare pas pe care îl făceam și care mă aducea parcă mai aproape de obiectivul meu, Cineva de Sus venea și rânduia lucrurile astfel încât să îmi testeze răbdarea. Când ziceam “Gata, am găsit!”, făcea Dumnezeu ceva și îmi arăta că ceea ce vedeam eu că fiind calea cea dreaptă, nu era nici pe departe.
Să vă zic că după n’șpe vizionări, am reușit să mă decid asupra unei locuințe, am aranjat întâlnirea pentru ante-contract, cu tot cu părinții din dotare și că proprietara n-a reușit să ajungă în 6 ore de la Piața Unirii la Piața Muncii?! Că după alte n’șpe vizionări mi s-a luat de blocurile vechi, de celebrele îmbunătățiri, finisaje de lux și minciuni din anunțurile imobiliare?! Că am început să mă uit la blocurile noi și să cer detalii despre adâncimea fundației, tipul de fier-beton folosit sau dacă placa de beton a stat la uscat 30 zile pe etaj?! Sau că atunci când credeam din nou că am găsit ce căutam, am zis să fac o căutare a proprietarilor pe google și că acolo am găsit zeci de dosare pentru construcții ilegale și reportaje cu afaceri necurate?! (P. S. Dacă vreodată mă auziți negând că aș fi stalker, să nu mă credeți!?)
După vreo 8 luni de balamuc din ăsta, a dat Dumnezeu să găsesc exact locul pe care îl visam atunci când închideam ochii. Din acel moment a început capitolul II din Prima Casă. Hârțogăraie, notar, contracte, bancă, semnături pentru semnături, adeverințe în șapte tipuri, alergătură în miez de zi – fix când la muncă eram în preajma închiderii de an fiscal, pe lângă responsabilitățile zilnice. Să le dea Dumnezeu sănătate managerilor mei pentru toată înțelegerea pe care mi-au acordat’o!
Pe partea cealaltă era familia: design, electrocasnice, dulapuri, schițe, culori – le facem negre cu dungi albe sau albe cu dungi negre?! Numai mami știe câte schite a sucit și cât a frecat paletarele de culori până să ajungem la un consens. Se asortează mânerele de la bucătărie cu mânerul ușii de cuptor sau nu?! Încape organizatorul de la IKEA în sertar sau nu?! Și câte și mai câte astfel de probleme existențiale…
Tati era cu logistica, forța de munca și disciplina: debarasează vechea locuință de toate lucrurile; ce e de aruncat; ce e de păstrat, ce e de dat; ce de dus acasă; ce e de adus DE acasă… Numai duba aia știe câte a îndurat!
Pe mămăica, cel puțin, am zăpăcit-o de tot. Draga de ea, știu că mi-a zis la un moment dat – fetiță, mie îmi spui când ai nevoie de bani!
Cu ei mereu alături de mine, încet încet, toate apele s-au liniștit și o dată cu ele și eu. Cuvintele nu vor fi vreodată suficiente să îmi exprim recunoștiința față de familia mea, pentru că mi-au susținut orice vis, oricât de imposibil ar fi părut.
Noțiunea de “acasă” avea acum o alta semnificație pentru mine. Acasă era așa cum visasem: o ușă pe care atunci când o deschid – să văd lumină, iar când o închid – să răsuflu usurată. Acasă e locul unde cântă muzica mea preferată, unde niciun apus nu seamănă cu cel de ieri, unde uneori porumbeii mă trezesc cu cântecul lor, unde nu ești singur pentru că ai prieteni la fiecare scară, unde fiecare colț din casă are o poveste, unde sufletul tău se simte în siguranță și unde de fapt, ești TU!
Din toată experiența primei casei, lucrul cel mai important pe care l-am învățat este că lucrurile bune cer timp, iar ceea ce e dat să se întâmple, se va întâmpla la momentul destinat. Orice tumbă e în zadar.
Cum să nu știi ce să faci acasă?! Să te bucuri…să te bucuri că există acasă! Să te oprești din goana nebună spre nicăieri în care eram angrenați și să vezi cum e să ai timp, tu cu tine, cu gândurile tale, acasă!
