Ne grăbim să judecăm și să asociem acțiunile oamenilor cu propriile noastre scenarii. Uităm adesea că nu putem citi în stele pentru a afla adevărul absolut. Fiecare om are o poveste. Fiecare om are trăirile sale și propriile cugetări. De câte ori încercăm, chiar și pentru câteva clipe, să înțelegem un om? Așa cum e el, nu așa cum am vrea noi să fie sau așa cum credem noi că este.

 

Am învățat când eram mici că inițierea unei conversații începe printr-un “Ce faci?”. Întrebare la care majoritatea răspundem cu atotcuprinzătorul “Bine.” Nu contează că tu de fapt faci cam rău și că sufletul îți este trist. Tot bine răspunzi că faci și mulți îți vor crede această aparență pe care o ilustrezi.

 

Nu știm să empatizăm și de multe ori, nici să ascultăm. Suntem superficiali și ne mulțumim cu aparențele. Ne interesează cu adevărat ce face un om sau întrebăm pentru că așa am fost învățați? Ne pasă dacă în spatele unui om care face “bine” se ascunde un “nu foarte bine”?! Ne pasă dacă în spatele unui zâmbet se află un suflet îndurerat? Sau dacă în spatele uneori ochi senini, sunt șiroaie de lacrimi ce stau să izbucnească? Eu sunt mereu cu zâmbetul pe buze, iar un om tare drag mie obișnuiește să îmi ia pulsul adresându-mi întrebarea “cum ți-e sufletul?”. Știe el că la o astfel de întrebare empatică nu pot să mint :). Întrebarea asta nu vine dintr-un clișeu, ci dintr-o manieră simplă care arată că îți pasă de cel de lângă tine.

 

Analizăm oamenii după aparențe. E mai ușor să facem asta și mult mai greu să încercăm să îi înțelegem. Ne grăbim să asociem acțiunile și reacțiile lor cu o explicație personală. Și cel mai trist este că…îndrăznim să îi judecăm :). De ce? Pentru că fiecare dintre noi avem greșita impresie că deținem adevărul absolut.

 

Ce ar fi dacă am pune frână, am trage aer în piept și am asculta ce au oamenii de spus? Cum se simt sau ce nevoi au? Cum ar fi să nu mai gândim în locul lor?

 

Cum ar fi…?!

 

Copyright © IPkabuto 2017 • All rights reserved.