București, căldură mare.

 

O doamnă decent îmbrăcată mă oprește pe stradă, își cere scuze și mă întreabă dacă o pot ajuta cu o adresă pentru că trebuia să ajungă la un interviu. Scot telefonul, caut adresa, îi explic încotro să meargă și facem împreuna câțiva pași.


“Dacă ați știi de când mă învârt pe aici…m-am învoit și de la birou…! Îmi cer scuze că am îndrăznit să vă întreb…știți cum sunt oamenii în ziua de azi… nici n-ai curaj să ceri ajutor… V-am văzut o domnișoară mai distinsă și am îndrăznit…”

Îi zâmbesc, îi spun că a făcut foarte bine că a întrebat, dat fiind faptul că e atât de cald afară și nu e deloc plăcut să rătăcești pe străzi.

 

Continuă povestea: “Vin de la 80km de București în fiecare zi…îmi e greu cu naveta. Aici unde sunt nu ne decontează transportul, iar bănuții sunt puțini. As vrea sa muncesc pentru un salariu mai bun, pentru că, vă zic sincer, îmi este foarte greu…!”


O ascult atentă și mă înduioșează sinceritatea din glasul ei. Îi spun ca este de admirat pentru efortul pe care îl face zi de zi ca să muncească. Alții stau în București, fără chef de muncă și cu ajutor social.

Ni se despart drumurile și rămân cu gândul la cele ascultate. Oameni simpli care își câștigă existența prin muncă cinstită. În timp ce alții, oameni în toată  firea, aleg să fie paraziți o viață întreagă. Sau sunt de profesie – întreținuți!

 

Ajung pe peronul la Piața Victoriei și așteptam metroul, cu ochii în telefon. Aud o voce care mă întreabă dacă vreau să cumpăr un pachet de șervețele. Ridic privirea și văd o față ascunsă de mască, doi ochi blânzi, fără sprâncene și un batic care ține loc de păr. Încremenesc pentru că în minte îmi vine motivul pentru care acea femeie arată diferit. Mă întreabă dacă cumva m-a supărat întrebarea ei. Nu am cuvinte să răspund. Caut și îi întind câțiva bănuți, spunându-i că nu am loc în geantă pentru pachetul de șervețele – este ok să păstreze bănuții. Mă privește uimită. Ochii îi zâmbeau discret. Mulțumește din suflet și merge mai departe. Eu rămân în continuare mută.

 

Probabil am făcut mult prea puțin pentru situația cu care ea se confruntă. Am putut doar să o fac să zâmbească pentru un moment.

 

Mă urc în metrou și îmi dau lacrimile. Două reprize de duș cu apă rece în mai puțin de 15 min. Mă simt mică într-o lume atât de mare. Îmi amintesc din nou de toate problemele pe care nu le am. Nu știu exact de ce plâng. De milă, de neputință… Aș vreau uneori să am o baghetă magică care să facă bine; care să aducă o rază de zâmbet pe chipurile oamenilor greu încercați de soartă.

 

Atunci ne mai fură peisajul, Cineva ne scoate în cale oameni ca să ne amintească că lucrurile care contează cu adevărat în viața asta, nu sunt lucruri :).

 

Comments are closed.

Copyright © IPkabuto 2017 • All rights reserved.