E ora locală 8. O voce anunță că tocmai am aterizat pe Aeroportul Internațional din Kuala Lumpur.

 

Cobor din avion și mă lovesc de diversitate! Diversitate umană. Privesc cu fascinație. Am în jurul meu oameni din toate rasele și religiile Pământului. Blonzi, negri, mulatri, chinezi, americani, indieni, europeni, arabi… Bărbați în haine de șeic sau femei cu fața ascunsă de un voal negru. Toți într-un singur loc.

 

După ce mi-am recuperat bagajul, poarta de ieșire numărul 5 avea să îmi dezvăluie lumea necunoscută în care am venit: un aer cald, umiditate atmosferică, mașini și mult verde.

 

Știind de emoțiile mele, Daniela a comandat un taxi care să mă ia de la aeroport și să mă aducă direct la ea. După o cursa de 40 de minute pe drumuri cu multe benzi și plantații de palmieri cât vedeai cu ochii, iată-mă teafără la destinație. Doua brațe largi așteptau să mă îmbrățișeze. Când revezi un prieten drag, zău că parcă ți se mai așează inima la loc și nici fluturii ăia nu mai sunt chiar atât de mari :).

Miercuri mă credeam vitează și visam că o sa fiu fresh când ajung aici. Dar se pare că fusul orar m-a dovedit. Am apucat să iau o cartela cu internet, o sticla maaaare de apă și cam atât. Am căzut lată de somn!

 

M-a trezit la un moment dat sunetul unei ploi torențiale. Priveliștea de la etajul 20, după o ploaie care a curățat cerul, mi-a încărcat sufletul de liniște.

După 2 litri de apă și o porție de fructe exotice, de la mama lor, mi-a trecut durerea de cap cu care mă trezisem. Am făcut o plimbare scurtă de recunoaștere, ba chiar în plus, ajuns și la sală! Suficiente pentru o simplă zi de vineri.

 

Din pat văd Turnurile Gemene Petronas. Zâmbesc. Acum realizez că am facut-o și pe asta: am ajuns în Malaezia. La capătul lumii. Singură :).

De mâine, orașul turnurilor înalte – Kuala Lumpur mă așteaptă. Pare că deja ne-am împrietenit și că are multe să îmi spună!