A fost odată o fetiță veselă și înțelegătoare. Într-o zi, un om mare nu a avut răbdare să înțeleagă ce se întâmplase și s-a grăbit să certe pe nedrept fata cea mică. Pentru că omul era prea mare pentru ca ea să se lupte cu el, fetița s-a necăjit și tot ce a știu ea să facă a fost să plângă. Cu ochii plini de lacrimi ea a fugit la mama ei. Văzându-i ochii înlăcrimați, mama a îmbrătișat fetița și cu o atitudine fermă i-a spus omului cel mare: “Eu nu am crescut fata cu dragoste ca să mi-o faci tu să plângă!”. Brusc, lacrimile de pe chipul fetiței au dispărut luând cu ele și mâhnirea din sufletul ei. Cuvintele mamei au făcut ca aripile încrederii de sine ale fetiței să mai crească cu o palmă. În cuvinte simple mama i-a insuflat fetiței un mesaj clar: oricât de mic ai fi, indiferent de cât de mari sunt alții, nu merită să plângi pentru nimeni!

(…)

 

 

În realitate viața are multe momente nedrepte. Vor fi oameni care îți vor răni sufletul și poate că singura apărare vor fi lacrimile. Vor fi sentimente de neputință și furie care tot în lacrimi se vor măsura. Pentru că în creier e prea multă inima și pentru că unele sentimente se întâmplă involuntar în inima noastră. Oamenii sunt așa cum sunt și cum își doresc să fie. Nu putem controla acțiunile celorlalți, dar putem controla modul în care noi reacționăm la acțiunile lor. Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te vor face să plângi.

 

Așa că dacă ochii tăi vreodată vor mai plânge amintește-ți vorbele mamei, întinde-ți aripile pe care ți le-a dat și șterge-ți lacrimile pentru că mama nu a crescut fata cu dragoste ca să o faci tu să plângă, indiferent cine ești tu!

Comments are closed.