Rar mi se întâmplă să renunț. Nu pentru că nu iubesc al naibii de tare. Ci pentru ca așa e mai bine pentru mine.

Da, am renunțat la motocicletă. Nu știu până când. Decizia a fost cumva influențată de dispariția fulgerătoare a unui suflet frumos, intr-un accident moto. Am simțit atunci că îmi tremură genunchii și că nu vreau să mă mai urc pe motor. Mi-au trecut  prin fața ochilor toți oamenii pe care îi iubesc și care mă iubesc. Am simțit că nu vreau să îmi asum riscul de a strânge oamenii pe care îi iubesc și care mă iubesc, lângă mine, într-un salon de spital…în cel mai fericit caz :). Am simțit că zâmbetul și bucuria pe care mi-o aducea, avea un preț prea mare pe care momentan, nu vreau să mi-l asum. Am fost sinceră cu mine și mi-am dat seama că ar trebui să investesc mai mult timp în practică într-un mediu sigur, ca să învăț să reactionez corect în anumite situații atunci când sunt pe motor. Pentru că nu eram dispusă să fac asta, am decis că e mai bine să ne despărțim. Nu pentru că nu o iubeam. Ci  pentru că o iubeam prea mult ca să o văd tristă si nefericită în garaj.

Mi se ridică pielea de fiecare dată când aud un motor turat pe strada și simt cum mă mănâncă palma să sucesc maneta de accelerație a unei motociclete. Nu o să o fac însă, deși mi-e dor de mor! Mai bine să mor de dor :).

Nu e prima data când renunț deși iubesc al naibii de tare. Așa mai fac eu :). Plec și nu mă uit înapoi. Să știi că nu ne-am despărțit pentru că nu te mai iubeam. Ne-am despărțit pentru că așa am considerat eu că e mai bine pentru mine. 

…iar viața mi-a demonstrat că am considerat corect :). 

🖤